A fost într-o dumincă noaptea spre luni. La ora 3 dimineaţa au venit… armata cred că era, aşa erau îmbrăcaţi în kaki. Au început să bată la uşă, tata a deschis şi ne-au arestat. Ne-au spus să ne facem bagajele, că trebuie să plecăm. Era înconjurat tot satul de armată atunci. Ştiu că bunica mea a vrut să trimită ceva prin unchiu-meu şi unchiul s-a dus pe câmpuri sus cu geanta în spate, ca să ne aducă ceva de mâncare. Pe aici mergea atunci o locomotivă care căra cărbune și ne-au încărcat în vagoanele alea. Tata n-a luat aproape nimic. Doar mobila asta pe care o am eu aici a luat-o. A lăsat două vaci, doi porci, găini… ce-am avut. N-am fost înstăriţi. Asta (n.n. dispoziţia de a fi deportaţi) a fost pentru cei bogaţi, pentru boieri, nu pentru noi. Noi am locuit în locuinţe muncitoreşi la Baia Nouă.  Dar pentru că numele tatălui – Fickl – se potrivea cu numele celui care avea cazanul şi morarii şi ăştia, ne-au deportat. A fost coincidenţă de nume. Fiind un sat de cehi, erau coincidențe de nume. În locul celor bogaţi, primarul ne-a băgat pe noi, muncitorii din locuinţe. Ne-au încărcat în vagoanele alea, ne-au dus până la Liubotina. De acolo ne-au încărcat în vagoane dinalea de animale la Orşova. Şi ne-au dus… trei zile ne-au plimbat la Bucureşti, Piteşti, de la Bucureşti la Piteşti, încolo şi-ncoace. După aceea am auzit că ar fi vrut Ana Pauker să ne ducă în Siberia şi Gheroghiu-Dej i-a spus că avem şi noi Siberia noastră, deci ne-au dus în Bărăgan. Din marfarele alea ne-au încărcat în camioane, cum erau pe atunci, şi ne-au dus în Bărăgan. Acolo era câmp cât vedeai cu ochii. Cer şi pământ. Nu era un pom… nimic, nimic. O singură pădurice de salcâmi era, şi lângă, o fântână cu apă sărată.  Noi copiii pe drum ne-am îmbolnăvit de bube dulci. Ştiu că au venit atunci nişte infirmiere. Eu aveam ciorapii lipiţi de bubele alea şi ele ne-au pansat.

Când am ajuns acolo… (În ce localitate?) Însurăţei. Când am ajuns acolo, ne-au descărcat lângă un ţăruş, aşa, cu o moviliţă de pământ. Şi acolo ne-au lăsat sub cerul liber, fără un acoperiş deasupra capului. Noi am stat într-o colibă cu 5 familii. De-ai noştri! Cu Nedvet, care erau două familii: Nedvet Dominic şi Nedvet Augustin, cu Cobau… nu-i mai ţin minte care mai erau acolo. Şi mai erau doi, o babă bătrână de vreo 85 de ani – nu mai ţin minte de unde era femeia, şi încă cineva din Orşova parcă. Ştiu că 5 familii eram acolo. După aceea ne-au dat nişte rogojini, un stâlp dinăla, un par… şi tata a atârnat rogojinile alea pe par ca să ne astrucăm (n.n. acoperim) un pic. Am început apoi să ne facem casă acolo. Ne trimiteau mama şi tata pe mine şi pe sora mea, care era mai mică, să strângem balegă de cal de pe drum ca amestecăm cu pământul acela. Amestecam cu picioarele şi făceam chirpici.

Noi am avut foarte puţină mâncare luată cu noi. Tata n-a luat multă mâncare, dar vizavi de noi… Pe noi ne-au descărcat într-un câmp cu bumbac, iar vizavi de noi era un câmp mare, cât vedeai cu ochii, cu grâu. În câmpul ăla au descărcat nişte şvabi. Nemţi. Ăia şi-au adus şi câte cinci camioane de hrană şi vite… şi toate alea. Tatăl meu a fost în război unde a învăţat germana şi, ştiind germana, a luat contact cu nemţii. Norocul nostru a fost că tata era tinichigiu şi se mai ducea şi mai repara la nemţii ăştia… şi îi dădeau de mâncare. Dar am mâncat la început trei săptămâni numai mâncare de morcovi şi două săptămâni apoi numai lubeniţă. După aceea a mers mai bine; au început să construiască şcoala şi dispensarul. Tata fiind tinichigiu, s-a dus acolo şi a astrucat cu tablă. Mama cu mine şi cu soră-mea mergeam la strâns de bumbac. Aveam nişte şorţuri mari aşa… soră-mea era micuţă încă. Şi pentru strânsul ăla de bumbac primeam câte o porţie de mâncare fiecare. Mama săraca ne dădea nouă să mâncăm şi dacă rămânea ceva mânca, dacă nu, nu mai mânca. Fiindcă n-aveam mâncare… vă spun, noroc cu şvabii ăştia că se ducea tata la lucru şi mai primea câte ceva. Am suferit foarte mult. Venea la ora două Ana Pauker, parcă o văd şi acum, cu o bluză roz aşa şi cu guleraş, tunsă aşa cu breton. Parcă o văd şi acum. La ora două întotdeauna survola cu avion dinăla mic să vadă probabil ce facem sau nu ştiu. Şase luni am reuşit să stăm aşa acolo.

Primul adăpost (sursa: AFDB)

Tatăl meu şi cu Nedvet au plecat… au vrut să ajungă la Gheroghiu-Dej în audienţă la Bucureşti. Şi au plecat pe jos. Noi neavând acte, pentru că ne-au luat tot, au plecat pe jos. S-au ascuns prin şanţuri, pe unde s-au ascuns… şi în sfârşit au ajuns, dar nu la Gheorghiu-Dej, ci la Chivu Stoica. Şi i-au spus că ei sunt mineri, că ei nu sunt chiaburi şi atunci ne-au mutat la Comăneşti. Acolo tata a lucrat la mină, eu am mers la şcoală. M-am împrietenit acolo cu nişte fete şi m-au dus acolo la o librărie. Şi toate ziceau “- Vai, ce fată drăguţă” şi una de acolo zice: “- Da, e fata unui criminal”. Şi eu aşa am plâns atunci… m-a afectat că eu am ştiut că tata n-a fost niciun fel de criminal. Dar după aceea ne-am împrietenit cu vecinii acolo şi a fost bine. N-a fost rău la Comăneşti, dar în Bărăgan am suferit foarte mult. Foame, căldură, la prânz venea un vârtej dinăla şi o dată ne-a luat… tata cum era tinichigiu făcea covate dinalea de tablă cum se făcea. Ne-a luat o covată dinaia şi se vedea sus numai ca o muscă. Întotdeauna tata ne prindea aşa de stâlpul ăla care ţinea rogojinile alea ca să nu ne ia vântul că aşa se învârteau vârtejurile alea şi te ridicau până sus. Totdeauna avea grijă mama să strângă tot de pe mese, de pe unde avea ca nu cumva să ne ia ceva.

(Care e cea mai urâtă amintire din perioada aceasta?) Cea mai urâtă amintire e noaptea când ne-au ridicat, că a fost aşa o groază… Nouă în duminica aia ne-a adus mobila, şi maistrul a mai stat la noi şi ne-am culcat târziu. Şi la ora 3 noaptea au fost nişte bătăi aşa de groaznice, că mama a şi leşinat. I s-a făcut rău. Şi după aceea toate la rând. Astea 6 luni, cât am stat în Bărăgan, au fost îngrozitoare. Am mai suferit după aceea şi în Comăneşti că tata a fost foarte bolnav, a primit icter negru. Nici n-a mai putut să lucreze. Ne ungeam pâine cu margarină şi cu marmeladă şi mă jucam cu soră-mea că ăla îi tort. Şi încă aia era o bunătate pentru noi. Am suferit foarte mult. De aia suntem şi aşa bolnavi şi vai de capul nostru.

(Motivele deportării le-aţi aflat?) Păi… da. Motivele le-a aflat tata atunci când a fost în audienţă la Chivu Stoica. Tata era trecut că are cazan de ţuică. Ceilalţi erau trecuţi că au mori. Şi s-a făcut confuzie de nume. În locul morarilor, a oamenilor înstăriţi, ne-au luat pe noi ăştia din locuinţe. Tata a fost trecut că are cazan, dar noi n-am avut nimic vă spun. Am avut două vaci, porci și nişte găini. Atât. (În Comăneşti aţi stat tot sub regim de detenţie?) Da, da! Am aici şi hotărârea judecătorească. Patru ani, şase luni şi vreo 12 zile am stat până  ne-au ridicat detenţia, în decembrie ’55.

 (Amintiri frumoase legate de copilărie aţi avut acolo?) Amintiri frumoase… am avut ca orice copil, eu ştiu? Am avut noroc că am cunoscut oameni cumsecade, nu ne-au dispreţuit. Au văzut că tata e om muncitor, că suntem oameni cinstiţi şi nu hoţi şi mai ştiu eu cum ne numeau ei. Am avut colege bune, am avut prieteni, ca orice copil. O amintire mai frumoasă a fost când am cântat la radio două cântece în limba cehă. În Comăneşti, cât am fost la şcoală. Asta mi-a rămas aşa… o amintire care n-o s-o uit şi cred că nimeni n-ar uita-o. (Părinţii ce v-au mai povestit legat de perioada respectivă?) Lor le-a fost foarte greu pentru că tata s-a îmbolnăvit foarte rău. N-a mai putut să lucreze nici în mină. Noroc că avea meseria de tinichigiu că mai câştiga câte ceva. Mai repara, mai făcea sobe, făcea tot ce ţine de tinichigerie. Apoi a lucrat în atelier la mina din Comăneşti că n-a mai putut să lucreze în subteran. Mama, de asemenea, s-a îmbolnăvit acolo, a făcut o hemoragie la plămâni. Era să moară. Fratele meu când s-a născut la fel era să moară, că nu i-a legat moaşa bine ombilicul. Noroc că am venit eu de la şcoală şi am vrut să-l văd. L-am desfâşurat fără să ştie mama şi am văzut că e plin de sânge că altfel murea în perinuţa aia. El fiind mic, mama zăcea în pat. Şi atunci am început să ţip, că mie mi-era frică de sânge şi ăsta a fost norocul lui. Şi după aceea fost bolnav, 3 ani a dormit la noi asistenta. Din 3 în 3 ore îi făcea injecţii.

 (V-aţi mai întors în Bărăgan?) Nu. Bunicul din partea tatălui a murit acolo. Şi a rămas un unchi de-al meu. S-a însurat şi a rămas acolo. El mai venea aici, dar acum de câţiva ani a murit şi el. Nu mai e nimeni acolo. Eu n-am fost, deşi mi-aş fi dorit să merg şi eu la mormântul bunicului.

Ana Urban a fost deportată din Eibenthal împreună cu: Fickl Francisc (tata), Cristina (mama), Margareta (sora), Iosif (frate)