Eu am sosit sâmbătă, 16 iunie acasă de la Moldova Veche că duminică am avut program artistic de încheiere a şcolii. Luni urma să plecăm la examen de admitere în Timişoara. Fiecare ce a dorit să devină… Şi duminică am venit acasă de la Moldova Veche şi m-am pregătit ca luni dimineaţă să plec la şcoală la admitere în Timişoara. În schimb, s-a întâmplat altceva: ne-au ridicat la ora 1 cu multă armată. Au înconjurat casa… să nu mişcăm nimic! Am vrut să mă duc să dau mâncare la  cai, la animale, nu m-au lăsat. Deci am fost sub escortă militară: şi armată, şi jandarmi, miliţia, cum s-a numit atunci, n-am putut mişca. Pericolul mare a fost că în casa noastră am mai băgat o femeie, Panici Bojana, a cărei casă i-au luat-o de au făcut sediu C.A.P. Au luat de la noi două camere şi au băgat-o pe ea. Noi fără să ştim că amantul ei, a lu’ baba, a fost Soca Jiva din Lescoviţa şi a avut armă de vânător. Noi n-am ştiut treaba asta şi cum o venit buzna armata peste noi, noi somnoroşi, ne-au trezit din somn, eu şi cu fratele mijlociu ne-am dus la tata şi i-am zis: ”- Tato, haide… armata!” Tata zice: “- Precis au venit să mă aresteze. Nu deschideţi până nu vorbim ce avem de făcut fără mine… să faceţi voi”. Cum au venit, cu pistolul la pieptul lui tata “- Arma!” “- Ce armă? Noi n-avem armă zice tata.” “- Arma! Unde aveţi arma?”. Baba Bojana, care dormea alături de camera noastră, a ieşit afară şi a zis “- Da, am eu arma! Moşul meu, deci concubinul ei, este plecat la Bucureşti… arma e acasă. Veniţi, dacă e vorba aşa, şi luaţi-o!”. Şi aşa treburile s-au câta potolit. Şi aşa i-au spus lui tata: “- În timp de 4 ore să te pregăteşti cu toată familia şi sunteţi deportaţi.” N-au spus că în Bărăgan… cam noi am presimţit că în Rusia, Siberia, dar n-a fost aşa. Dar nouă aşa   ne-a fost, teamă, frică… să nu ne ducem acolo. Tata spune: “- Staţi un pic, eu mai am un băiat care nu-i cu mine. E învăţător la Radimna. Trebuie să-l aduceţi. Dacă plecăm undeva, vreau să plec cu toţi trei copiii.” Şi s-au dus ei cu maşina militară şi l-au adus într-o oră pe Radenco. Era fără bagaje. A avut pat acolo, câtă  ţoale… nimic, nimic n-a luat. “- Eşti arestat!”. L-au luat şi l-au adus acasă. Raichici Radenco. Era invăţător la Radimna. El e cel mai mare frate. Pe mama şi cei doi fraţi i-a luat cu Molotovu’. Și pe baba Bojana Panici, că şi pe ea au deportat-o. Au luat-o şi i-au pus tot bagajul, tot ce-a avut, toată sărăcia într-un Molotov. Şi duşi au fost.

Eu am rămas cu tata că trebuia să ia caii, să meargă cu căruţa şi să mă opresc la şcoala de la Moldova Veche să-mi iau patul de la internat, să iau ce mai am pe acolo. Şi ei au acceptat ca să rămân cu tata, să merg cu căruţa. De la Belobreşca şi până la Orşova am fost însoţiţi de doi militari care s-au suit în căruţă cu noi. Cu armele încărcate de război, deci cu gloanţe originale. Ne-am oprit la Moldova Veche la şcoală. Acolo era director Stanco Marincovici şi am stat de vorbă cu el ca să vorbească cu armata, ca director de şcoală să-mi iau patul de la internat de unde am dormit. Plapumă, pernele, valiza cu câteva haine, ţoale, acolo care încă au rămas. Nu mi s-a dat voie să le iau. Şi a spus că el nu vrea să rişte să semneze că ăştia i-au spus, Inspectoratul Școlar: “- Dacă semnezi că e elev bun cu note bune, purtare bună, corectă, tot, îl putem lăsa să-şi termine şcoala”. Şi el a spus că nu răspunde pentru nimeni. “- Unde l-aţi luat, duceţi-l!”. Şi, cu tata am ajuns cu căruța la Orşova. Nu-s fraţii, nu-i mama, nu-i nimic. Ei au fost cum care au sosit, au făcut garnitura de tren cât corespunde, i-au îmbarcat şi i-au dus la Feteşti. Eu cu tata am sosit după o zi. Deci ei cu camionul până seara au ajuns la Orşova, s-au îmbarcat în tren şi noapte aia, seara, au plecat. Când am ajuns mai erau câteva familii care încă sosiră cu căruţe, cu cai. Au anunţat că vine trenul de nu ştiu unde, tot încărcat cu deportaţi şi cei care au rămas la Orşova să completeze garnitura de tren. Şi aşa ne-au îmbrăcat cu cai, cu căruţe în vagoanele de marfă şi i-am întrebat dacă mai este lume. Au răspuns “- Este multă lume, e dusă unde trebuie să se ducă”. Dar alţi doi militari s-au dat asupra noastră… în căruţă, după noi s-au ţinut. Unde ne mişcam noi, se mişcau şi ei. A plecat trenul încărcat cu deportaţii, cu oamenii ca mine şi nu s-a mai oprit până la… nu pot să ştiu precis, Severin sau Craiova. Parcă în Craiova. N-a mai oprit niciunde. Acolo ne-au aşteptat elevii, militarii, armata cu fân, cu apă, doctorii cu lapte praf, cu pâine. Controlau toţi bolnavii… câtă lume s-a îmbolnăvit de frică! De frică s-au îmbolnăvit mulţi. Dar totuşi, câta ajutor s-a dat. De acolo când a plecat trenul nu s-a mai oprit până la Bucureşti, gara de Obor. Iar câta apa la vite, câta medicamente pentru bolnavi, control prin vagoane, una-alta… s-a dat un ajutor oamenilor că pâinea nu rezista că era căldura mare şi ne-a mai schimbat-o, care a mai avut bani a plătit, care nu, i-au dat pe gratis, numai să fim mulţumiţi. În Gara Obor din Bucureşti. De acolo când am plecat n-am mai oprit până în Călăraşi. În Călăraşi aşteptau cel puţin o sută de căruţe ca să ia bagajele oamenilor. Ce s-a întâmplat acolo… un circ! Deportaţii n-au fost acolo imediat cu căruţele şi au fost numai oamenii locului.  Fiecare, dacă i-a plăcut o dormeză sau o masă cu 2-3 scaune, ceva frumos, a luat şi a plecat… şi dus a fost.

De acolo ne-au luat să ne ducă în Cacomeanca. În satul Cacomeanca. Noi când am sosit acolo, imediat am căutat poate cunoaştem un scaun, o masă, un frate, o mamă… N-a fost să fie! N-au fost acolo. Am colindat tot. Acolo era tot aruncat, împrăştiat, nu erau case, nu era stradă, erau numai grămezi de ţoale aruncate, paturi, mese. De acolo am venit înapoi şi îi spun lui tata: “- Tato, ai noştri nu-s aici!”  “- Nu se poate, unde să fie? Stai tu cu caii, cu căruţele aici, mă duc eu”. S-a plimbat şi el o oră, poate şi mai bine… Nu-i! Am dormit sub căruţă noaptea aia. Dimineaţa am continuat căutarea. Ei, am auzit că mai e în cutare loc – nu e. La alt loc – nu e. Două luni, şaizeci şi ceva de zile n-am ştiut unde sunt. Până poliţia din Cacomeanca spune către mine: “- Hai să mergi în Călăraşi. Acolo s-au afişat la Poliţie toţi deportaţii unde sunt aşezaţi”. Şeful de post avea un copil, era egal cu mine (n.n. de aceeași vârstă) şi din două luni de zile cât am stat cu ei pe acolo, ne-am jucat, ne-am împrietenit. Ne-am dus la Călăraşi, am dus eu cu caii şi căruţa poliţia acolo la şedinţă. Şi în coridorul Poliţiei, într-adevăr, erau afişaţi toţi deportaţii pe raioane, pe comune. Şi am găsit că mama şi cei doi fraţi îs la Feteşti. Am venit cu poliţia înapoi, i-am notat la post acolo şi îi spun lui tata: “- Tato, uite aici: toţi ce îi cunosc din Clisura Dunării, care ştiam că-s sârbi, că-s pe numele nostru, din Câmpia, din Socol, din Zlatiţa, din Lescoviţa, Divici, Belobreşca, Radimna, Pojejena, pe toţi, uite, i-am scris pe hârtie…îs toţi la Feteşti. Ce avem de făcut?” Am întrebat poliţia. Zic ei să stăm de vorbă cu judeţul, era Ialomiţa, în Călăraşi, să vedem ce ne spun. Şi ei or spus: “- Oamenii-s cu cai, cu căruţe, tată şi fiu… mai sunt cazuri de astea, da’ nu cer să se ducă la familii. Nu au venit la noi să ne spună ceva, decât familia Raichici, tata cu fiul, vor neapărat cu căruţa lor să plece la soţie şi copii”. Şi ne-au acceptat. Poliţia din Călăraşi, mă rog… partidul ne-a acceptat, dar totuşi sub supravegherea poliţiei. Deci tot doi poliţişti au fost în căruţă şi, când să plecăm, ei au venit să ne însoţească până la Feteşti. Acolo, în alea două luni de zile în Cacomeanca, am dormit sub căruţă. Altă soluţie nu era.

Mâncarea – nici nu trebuie să spun: pâinea ni se strica, banii se terminaseră. Am lucrat la Gostat, acolo la Cacomeanca, numai pe mâncare. Mânam caii, căruţele, adunam snopi, noi copilama. Când am plecat într-o seară, ne-am prezentat la poliţie ca dimineaţa, pe răcoare, ca să nu ne prindă multă căldură mare, vrem să plecăm la mama şi la fraţi. Ne-au dat doi poliţişti, s-au suit cu noi în căruţă şi am mers pe calea ferată până la Feteşti. Am plecat dimineaţă, astăzi la ora 3, mâine eram încă pe drum, poimâine dimineaţă, era duminică dimineaţa la ora 10, am ajuns in Feteşti Gară. Poliţia a ocolit Gara Bărăgan unde a fost în construcţie aerodromul sovietic ca să n-avem de furcă, că ei nu înghiţeau deportaţii, şi am ocolit gara şi aerodromul cu poliţia în căruţă. Am ocolit şi am mers la Feteşti Gară. Acolo hai să întrebăm încotro s-o luăm, dar nici poliţiştii n-au ştiut unde este Satu Nou Feteşti, Valea Viilor. Şi când acolo, la pompă (am avut un butoi de 150 de litri din lemn, butoiul nostru) şi acolo întâlnim un pădurar din satul Măceşti, se cunoştea cu tata bine, şi aşa el a spus: “- Umpleţi cu apă, am eu două cante (n.n. găleţi), că e mare criza de apă”. Am adăpat caii, am umplut butoiul cu apă la Gara Feteşti şi peste câmp, pe drumul făcut de oamenii deportaţi ca să nu ocolească prin oraş ca sa ajungă la gară, am ajuns la familie şi ne-am reunit.

O stradă în Bărăgan (sursa: AFDB)

Oamenii care mai erau acolo şi ştiau că noi le-am explicat cine este în Cacomeanca au plecat toţi. În 3-4 zile s-au dus ca furnicile. Fiecare s-a dus după familie şi i-au luat. Era chinul mare. Erau necazuri, ce să vă spun… Da, eram descurajaţi, fără putere din cauza presiunii. Poliţia peste tot, n-ai putut să mişti, nici la veceu să te duci. Nici la veceu fără poliţie. Ne-am aşezat cu familia. Statul a promis că dă scândură, lemne, geamuri, uşi ca să ne facem case din pământ bătut. Au dat vreo 2-3 oameni pricepuți care știau cum se face cu pământ bătut. Pui pământ, cu paie, cu balegă şi amesteci cu lopata umedă şi faci cofrag ca la ciment când torni betonul şi pui acolo pământ şi cu maiul, cu bătătorul, toţi calcă, toţi bat, şi se face un rând de zid. Iar se ridică scândurile mai sus, mai sus. Aşa s-au făcut casele să nu ne prindă iarna mare fără. Când am sosit aşa cum a fost la Cacomeanca, a fost şi la Feteşti. A fost un ţăruş pe care scria Strada 13, nr. 9. Încă patru ţăruşi. Deci 20 de ari din teren, 4 tăruşi măsuraţi… asta ţi-e averea! Ai câtă grădină şi aici unde e ţăruşul trebuie să vină casa. Nu e apă, nu e mâncare, nu-s bani. Nu te lasă să mişti că ne-au dat adeverinţe temporare şi domiciliu obligatoriu, ştampila ca şi la buletine. Era  D.O. mare, gros, cu negru. Nu puteai să te mişti 5 km de la locul unde dormeai. La lucru veneau tractoarele cu remorci sau camioanele şi venea un delegat: “- Îmi trebuie 10 bărbaţi şi 15 femei”. Ne îmbarca lunea, ne aducea sâmbătă înapoi. Acolo mâncam, acolo dormeam. Toate sâmbetele se dădeau bani. Se dădeau 2-3 lei. În februarie ’52 s-a făcut stabilizare de bani. Moneda s-a schimbat. Înainte de a se schimba moneda, statul hoţ a cumpărat de la noi cai, vaci, dormeze, tot ce-am avut bun şi după 2-3 săptămâni a trântit banii jos şi am rămas lefter. Golea (n.n. săraci lipiţi). Ştiţi dumneavoastră, dacă vreţi să mă credeţi, n-au lăsat soţii să meargă la lucru femeile care au avut bebeluşi. Trebuia să se ducă luni şi să vină sâmbătă. Cine alăptează acest bebeluş? Trebuia să stea acasă. Dar cine să câştige să aducă laptele acasa? Mamele, din sărăcia care a fost, fără apă, fără pâine, fără mâncare, n-au avut lapte să alăpteze bebeluşii. Multe au născut pe drum. Fiecare femeie, când îi vine timpul, trebuie să nască; că e acasă, că e în Bărăgan, indiferent unde. Unde să te duci? Când era cerul liber şi numai ţăruşul bătut acolo. Păi era o arşiţă de patruzeci şi ceva de grade. Nu umbră, nu nimic. Caii crăpau de sete şi de foame, şi vacile… şi oameni mulţi bolnavi.

Asta nu putem să uităm nici să fie o sută de preşedinţi ai ţării, să-i iertăm pe ei, pe comuniştii ce ne-au făcut “bucuria”. Nu putem uita. Nici ierta. Ce să mănânci aruncat în câmp? Bumbacul era semănat acolo unde eram eu cu mama, cu tata şi cu fraţii. Bumbac. Mâncă bumbac. Bani nu sunt. Nu ai de unde să cumperi, şi dacă cumperi, poţi să cumperi carne. Unde o pui? Numai s-o mănânci în ziua aia. Da’ a doua zi, a treia zi… pâinea se strică, carnea se strică. Şi de unde o ai? Dacă te duci luni şi vii sâmbătă. Nu erau întotdeauna, nu veneau întotdeauna atâtea maşini şi tractoare cât eram noi să ne ducă la lucru. Alegeau şi ei, mai tineri, mai solizi… Restul? Stăteau fără mâncare. De unde bani? Nu te luau nici la lucru… luau, nu spunem că nu. Greşit ar fi să vorbim prostii. Dar câţi? Veneau două remorci, luau 50 de oameni. Noi trebuie să plecăm la lucru 500. Unde ne ducem? Era lucrul foarte complicat. Şi încet am făcut fântână, mai cărau cu căruţele apă din satele vechi… nici ei (n.n. cei din satele vecine) nu ne dădeau apă. Nu vroiau pentru că le secam fântânile. Asta e pentru animale, mai ne spălăm, mai pentru una-alta, păi nu putem să stăm să ne facem cu păduchi, cu mizerie pe noi. Nici oamenii de acolo care aveau fântânile cu apă puţină cam făceau şi ei economie. Şi Partidul spunea “să aveţi grijă, sunt mari bandiţi şi hoţi”. N-au spus că noi suntem duşi… spuma Banatului – cei mai harnici şi cei mai devotaţi patriei, ţării. Tata a fost la front şi în trei locuri a fost rănit, iar când ne-am dus în faţa comisiei, când a venit Emil Bodnăraş cu avionul la Satu Nou Feteşti, tata s-a dezbrăcat și zice: “- Uite, eu n-am trei coaste, uite eu nu am falca, uite o mână întoarsă, uitaţi după mine trei feciori. Cum vor apăra patria aceşti băieţi în halul în care ne-aţi adus?” Aşa a fost adevărul, nu poveşti sau minciuni. Noi nu umblăm cu aşa ceva. Comisia aia într-adevăr ne-a ajutat cu ceva. Au mers la București și au spus că oamenii se vaită și atunci au început să facă câta magazin, câta cooperativa, să se aducă pâine, lapte… totuşi a mişcat ceva mai bine. La noi personal a fost Emil Bodnăraş, ministrul de război de atunci, cum ţin eu minte, copil de 15 ani fiind. Ştiu că atunci când a venit cu avionul în satul nou Feteşti, s-au adunat două partide mari. Pe o parte erau sârbii, românii, bulgarii, macedonenii, basarabenii – asta era o clacă, cu orchestra de tamburaşi. Nemţii cu fanfara lor, ungurii şi croaţii…  Ne-am unit toţi laolaltă şi am făcut toţi o petrecere ca să nu spună nimeni că urâm pe cineva… dar ce era în inima noastră ştiam numai noi. Nouă nu ne era ca să jucăm cu Emil Bodnăraş, nouă ne era să ţipăm, să urlăm să audă Dumnezeu să ne ajute. Nu e apă, nu-i mâncare, nu-s bani, nu-i lucru. Mizerie mare şi mare. Şi acuma era vorba să ne dea ceva despăgubire şi se strâmbă pentru câţiva Euro. Se strâmbă ţara pentru câţiva Euro. Dar parlamentarii şi miniştrii şi ăştia care au furat ţara… nu că au furat ţara, au distrus-o… s-au făcut milionari în Euro. Câţi din ei? Pentru ei nu e timpul de îmbogăţire? Nouă dacă ni-i dă vreun leu spun că e timpul de îmbogăţire. Nu ne arde de aşa ceva. Dar totuşi, am revenit. Am muncit pământul, ne-am cumpărat tractoare, ne-am făcut tot ce ne trebuie şi trăim ca orice om al ţării noastre.

(Aţi aflat motivele pentru care aţi fost deportat? Arma a fost doar un pretext?) Chiaburi! De armă le-a fost frică. Când au intrat nici nu au vorbit despre ce o să fim deportaţi sau arestaţi… imediat le-a fost frică să nu punem mâna pe armă. Noi nici nu am ştiut de armă, dar baba a auzit din camera ei şi nu a lăsat să se întămple altele. Dar aşa au zis: că suntem chiaburi şi duşmanii poporului. Păi trebuie să ştiţi dumneavoastră, aveam 15 ani și mă duceam şi eu în sat la horă, ca orice tânăr. Nu-i voie! Opriţi muzica! Un cetăţean din sat, nu vreau să-l numesc, spune: “- Fraţii Raichici, eu şi fratele Jiva – ăla marele nu a fost cu noi, era la servici – să părăsească căminul! Nu au ce căuta printre noi că sunt duşmanii noştri”. Şi ne-a dat afară din cămin şi a spus aşa: “- Voi, cei care aţi rămas, să ştiţi una şi bună. N-aveţi voie să colaboraţi cu ei. Ei sunt duşmanii noştri!”

Branco Raichici a fost deportat din Belobreşca în Feteşti/Valea Viilor împreună cu: Raichici Rada (tatăl n. 1903), Liubiţa (mama, n. 1906), Radenco (frate, n. 1927),  Jiva (frate, n. 1933)