Trei ani şi jumătate am avut şi mi-aduc aminte… dimineaţa când mă sculam plecam prin vecini să văd fiecare ce face de mâncare. La baba Miliţa, la baba Liubiţa… la toţi de aici dimprejur. Dimineaţa când am ieşit la ora… să spun să fi fost ora 8, deja era soare frumos afară – unde-i stâlpul ăsta de telefon, un militar, parcă îl văd şi acum, iese cu baioneta, arma, ce-o fi avut nu ştiu, şi m-o întors înapoi. M-am băgat înăuntru, n-o trecut mult timp şi în faţa casei apare o maşină militară verde cu prelată. Ne-o luat… ce-am putut să luam? Două dulapuri, două paturi şi erau camerele pline cu de toate: cu matraţuri (n.n. saltele), cu cuptoare din alea de nu mai există acum. Şi am avut şi un patefon din ăla, parcă îl ţin minte, era un maro aşa, frumos cânta. Nimic… ne-au urcat în maşină. Şi am avut o vacă… Şarga o chema. Era aşa de frumoasă, albă cu roşu şi avea nişte coarne aşa cum au acum berbecii de rasă. Şi am început să plâng s-o ia şi pe Şarga… vezi, la 3 ani jumate. La marginea maşinii a intrat şi vaca. Am mers mult, mult… Când am ajuns unde trebuia să ajungem era o câmpie întinsă mare şi un ţăruş aşa alb, cam de juma de metru, înţepat în pământ. Şi aici ne-or lăsat. N-au trecut două zile, trei… o venit o ploaie atât de mare, de ţin minte alea două dulapuri frumoase erau puse aşa… şi am săpat un pic jos şi acolo am stat cât a ţinut ploaia. După aia când a trecut, fiecare a făcut, s-au ajutat unii pe alții. Noi cred că am făcut ultimii casă. O casă, mi-aduc aminte şi acum… era o curte şi punea mama flori. Și regina nopţii… şi acum ce vezi pe stradă florile ăstea aşa… şi acum le spun Baragansko cveće (n.n. florile Bărăganului). Mult timp au fost ăstea… şi acum câţiva ani au apărut şi aici la noi la Pojejena. Şi noi am avut o cameră pe partea dreaptă unde dormeau bunicii, în mijloc era o bucătărie şi în partea stânga era camera unde stăteau mama, tata şi noi două surori. Deci eu am avut 3 ani jumate fără 5 zile şi Giugea a avut un an şi o lună. Şi în spatele casei era o câmpie plină de bumbac. Atâta bumbac ce-o fost acolo…! Pe partea stângă, mi-amintesc, era o pădurice numai cu salcâmi. Şi-acolo veneau şvabii, nemţii şi cântau muzică de asta cu ale lor, cu fanfara… muzică plek, cum se zicea. Şi acolo mă duceam când am crescut mai mare.

Când venea iarna… era o iarnă grea, foarte grea! Căldura era mare vara, iar iarna era foarte grea. N-au fost lemne, numai cu ştiuleţi de porumb încălzeam camera. În bucătărie s-o făcut aşa, cum sunt acum teracotele… şi puneam şi încălzeam camera. După câta timp, au văzut că bunicii îs gospodari, tata iar la fel o lucrat, după aia s-a dus la brutărie la Rubla ca brutar. Tata făcea pâine, iar cineva de la Eşelniţa, familia Pârvu,  mergea cu căruţa şi ducea pâine în sat şi noi, copiii fugeam după căruţă. Când venea toamna, mi-aduc aminte, era un moş micuţ, avea o colibă făcută şi numa plin de lubeniţă. Eu dimineaţa drept la el mă duceam. Îi măturam cămăruţa aia mică şi el îmi dădea lubeniţă. Ce să-ţi spun… au fost anii grei. Poate noi, copiii, n-am simţit, dar părinţii mult or suferit. Mai ales bunica. Mă puneam la ea în poală cum îmi pun şi eu nepoţii mei acum şi începea să plângă şi eu o întrebam: “- Maico, da’ de ce plângi?” şi ea zicea către mine… “- Iau, Draghiţa, ljubite majka… dar cine împarte chinul meu? Că ziua lucram pământul cu oamenii din sat, iar noaptea coseam cojoace cu bunicul tău de am făcut bani să cumpărăm casă”. Dar eu ziceam “- Lasă, maico, uite ce bun e şi aici!”. Ce știam eu atunci… Dup-aia ne-am împrietenit, i-am avut pe unii de la Eşelniţa. De la casa noastră era înainte o fântână cu lemn de ăla… şi lângă casa noastră erau vecinii de la Eşelniţa… taica Nicu fără picior. Avea nişte capre şi după ce s-a născut şi Pera (n.n. fratele cel mic), se ducea el şi sugea de la caprele alea. Taica Nicu avea şi o fată, doda Nina. De mulţi mi-aduc aminte.

Dup-aia o trecut timpul şi a trebuit să plec la şcoală. Acum una de aici, o plecat înaintea mea la şcoală. Tata şi mama s-or dus la o nuntă… şi eu ce fac? Or venit fetele, copiii care or mers la şcoală. Era şi unul Doru, nu ştiu de unde… blond frumos, pleca şi el în clasa întâi. Dar bunica îmi tot zicea: “- Ei, Draghiţa, dragă, vine Dorule-Dorule mâine seara, puiule…”. Nu uit… Era Lala cu frate-su de la Eşelniţa. Ea era totuşi cu un an mai mare decât mine. Şi, cum am zis, părinţii mei s-or dus la nuntă… şi eu acuma ce fac? Copiii ăia scriu, eu n-am cerneală… Şi mă sui pe dulap şi adun toţi banii ce-or fost atunci adunaţi acolo şi mă duc iau cerneală, cumpăr caiet… tot ce trebuie. Și eu nu mă pun la masă să scriu, mă pun în pat și vărs cerneala. Am vărsat cerneala… Când mâine zi or venit tata cu mama, fie iertaţi… când or văzut ei ce-i acolo, o întreabă pe bunica. Dar bunica ţinea la mine. Cum să spună că eu am luat de sus banii şi m-am dus şi mi-am cumpărat cerneală și caiet? Ei când or văzut că-i cerneala în tot patul, s-or urcat sus să vadă… când colo niciun ban  n-o mai fost. Aia o fost o bătaie de n-o uit nici acum. Aia o fost prima şi ultima bătaie de la părinţi. Mă duceam, ne jucam… erau mai mulţi aşa, mai mari. Ei fugeau şi se jucau prin pădure, pe mine mă lăsau, apoi iară mă aşteptau… deci era o joacă de copii care n-au simţit ce au simţit părinţii. Când am plecat la şcoală am avut o învăţătoare… parcă o văd şi acum: micuţă, brunetă, frumoasă… poate de prin părţile Olteniei. (Cum o chema?) Caţan o chema. Numai trei luni am făcut clasa întâi acolo cu ea.

Când a venit timpul să venim înapoi, tata cu mama au zis că ei la ce să vină? Că ei ştiau că aici n-o să mai găsească nimic… el fiind brutar şi i-a plăcut meseria a zis să-i dea tot ce-i trebuie ca să ne mutăm la Brăila. Bunica voia să vină în casă şi în pământul ei ca să mai vadă. Şi când am venit… Când am ajuns acasă, n-avem unde să stăm. După plecarea noastră au făcut în casă sediu C.A.P. Şi am stat aproape doi ani la o soră de-a bunicii. Avea o cameră mare la drum. Din pământul care l-au avut bunicii, care a rămas semănat cu grâu, cu porumb, cu cartofi, vie, plin de pomi, nu ne-au dat o bucăţică… ca să avem şi noi traiul vieţii. După aia tata s-a băgat şi el… i-or dat o căruţă la C.A.P, doi cai Și ne-o mai dat o bucată la marginea satului. Şi acum se lucrează pământul ăla. O trecut timp şi C.A.P.-ul nu voia să părăsească, că nu-i casa noastră. Noi eram cu nume urât, nu cu nume de gospodari cum erau bunicul şi bunica. Nimic. A trecut mult timp şi tata pleacă la Bucureşti la Chivu Stoica. După nu ştiu cât timp ne-au aprobat casa. Şi am avut în curte fântâna şi tot mai veneau vecinii după apă. Și ziceau: “ne ducem la Colectiv după apă”. N-or zis că la moşu Sima (n.n. bunicul) sau la maistor Sima, cum îl strigau oamenii, numai tot “la colectiv ne ducem după apă”.

O trecut asta. Eram în clasa a treia şi mama s-a îmbolnăvit după ce ne-am mutat în casă. Eu am avut nouă ani, bunica era distrusă cu nervii după unchiu. El o fost condamnat prima dată la 25 de ani, după aia când s-a dus bunica, a doua oară, era condamnat pe viaţă. (Cum îl chema şi de ce a fost condamnat?) Stoicovici Gheorghe. Gioca l-a ştiut lumea. A făcut şcoala, liceul în Iugoslavia ca să fie preot. În al treilea an a intrat în armată. Nu ştiu cum. Şi zice că atunci când o venit acasă s-o închis graniţa şi l-or condamnat pentru corespondenţă politică. Şi l-or închis… pe noi ne-or deportat şi pe el l-or închis. Şi când o venit bunica, ea s-o pus pe treptele de la intrare, eu   m-am pus la ea în poală şi ea o început să plângă. Dar aşa un plâns… de mâine zi  a şi paralizat. Deci stresul ăla care o fost şi durerea când a aflat că l-au condamnat pe viaţă pe unchiu’ Gioca. A avut 23-24 de ani. Mă gândesc eu acuma ce politică o putut el să ştie, așa cum au zis ei… (Aţi aflat de la părinţi sau bunici de ce v-au deportat în Bărăgan?) Păi zice că eram şi chiaburi dar mă gândesc, poate şi din cauza lui unchiu. Numai Dumnezeu ştie. Şi ăia care or fost cu aşa ceva. (Cum erau oamenii din Bărăgan, oamenii locului?) Foarte ne-am apropiat de ei. Cum să spun… de la început parcă nu le-o venit să se apropie de noi. Copiii ăia nu prea veneau să se joace cu noi. Tot noi, din ăştia care eram deportaţi mergeam la ei. Şi eram destui. Dar cu timpul… Erau din Bulgăruş (n.n. localitate din Banat) şvabi, bulgari… dar am trăit foarte bine împreună. Bunicul făcea cojoace, se ducea şi vindea. Venea cu sacul plin de mere, de pere. Noi îl întrebam ce are în traistă şi el numai spunea “- Jabuke mašanke i kruške karamanke”.

O fi fost greu şi pentru noi, copiii, că n-am ştiut… Dar pentru bunici şi părinţi o fost foarte, foarte greu. Şi cum spun… după ce s-a îmbolnăvit mama, noi eram învăţaţi cu aluat, cu mâncare. Era într-o sâmbătă după-masă, am făcut curat în bucătărie, ea a alunecat şi a căzut Şi-o spart splina. Nefiind atunci medici aşa specialişti, n-au dus-o s-o opereze că ar fi spus că era altceva şi nicidecum lovitura asta. Când or operat-o, or deschis-o şi o stat la spital mult… Mult o stat la spital. Bunica m-o învăţat să fac aluatul ca să făcem pâine. Bunica frământa cu mâinile și zicea către mine:  “Draghiţa, ljubite majka, atâta trebuie să frămânţi aluatul ăsta până îţi curge transpiraţia de pe frunte. Când îţi curge de pe frunte transpiraţia, atunci aluatul este bun”. Dar eu am frământat, tot am frământat şi zic “- Maico, la mine nu pică transpiraţia”, “- Ei, ljubite majka, tu eşti copil acum, dar maica te-o învăţat ca să ştii cum să frămânţi aluatul…”. Avea o masă mare, şi-acuma mi-aduc aminte, cu o scândură să fac tăieţei pentru supă. N-ajungeam la masă că eram mică. Îmi punea maica scăunelul, făceam tăieţei, făceam pâine, maiaua cu cartofi fierţi şi aveam o sită şi o covată aşa de lemn… Puneam sucitorul şi cu sucitorul dădeam pe sita aia groasă ca să cern făina. Copiii se jucau pe drum. Eu n-am ştiut ce e joaca de copii după ce s-o îmbolnăvit mama. O fost foarte greu.

Familia Stoicovici în Rubla, august 1954

Stoicovici Petru

(Ce făceaţi copiii ziua întreagă în Bărăgan? Cum arăta ziua unui copil acolo?) Vai…! alergam prin pădurea aia de salcâmi şi ne jucam şi când îşi făcea cineva casă ne duceam acolo, ne jucam. După ce ne plimbam prin pădure, ne jucam toată ziua. Copiii luau o pătură şi mă puneau în pătură… şi-atâta mă cărau în pătura aia. Când am venit aici, trebuia să urmez trimestrul 2, clasa întâi. Nu ştiam sârbeşte. Şi era un învăţător, Popovici Bojinco – se punea tabla aia mare şi mă scoate şi pe mine la tablă să scriu alfabetul românesc. Am scris alfabetul românesc, şi el m-o pus pe genunchiul lui şi zice “- Draghiţa, uită-te: litera A este tot litera A şi în sârbeşte. Litera B este litera V”.  Şi aşa am învăţat. (Care era diferenţa dintre şcoala din Bărăgan şi şcoala de aici?) Păi cum să spun… asta (n.n. din Pojejena) era o clasă foarte mare. Erau clasele întâi până la a patra. Era mare şi clădirea, cum e şi în ziua de astăzi. Dar acolo pe Bărăgan era din chirpici. O clasă întunecată, şi-acuma mi-o aduc aminte… o clasă întunecată. Dar o învăţătoare foarte sufletistă. Dacă mai este cineva din familia Caţan, îi transmit pe această cale multă sănătate. Şi la toţi deportaţii le transmit multă sănătate. Durerea pe care am trăit-o din ’51 până în ’56… aia nu se va uita niciodată.

(Din ce v-au povestit părinţii şi bunicii, ce a fost cel mai greu acolo?) Cel mai greu o fost primul an. N-am avut ce să punem de mâncare. Mâncarea a fost greu de găsit. Şi gândul ăsta, durerea asta… după aia n-am mai dus-o aşa rău. După ce tata o fost angajat în brutărie, venea cu struguri, venea cu lubeniţă, venea cu de toate…

Dar să vă mai povestesc ceva foarte frumos. Când s-a născut fratele nostru Pera… Periţa. El s-a născut în iunie şi luna să fi fost atunci septembrie. Mama a ieşit afară să spele rufele. Copiii se jucau, eu trebuia   să-l leagăn pe Pera, pe fratele meu. Şi l-am legănat şi o mai venit o fată… Ileana Cioancă (n.n. Gheran Iuliana). Şi atâta l-am legănat până l-am aruncat sub pat. Şi a ajuns cu faţa la perete, învelit în pătură, cu perină… Liniştit, Pera doarme. Ieşim afară, mama zice: “- Draghiţa, dar ce face Periţa?” “- Doarme, mama”. Şi am ieşit să mă joc cu toţi. A trecut câta timp… Pera nu mai plânge. Săraca mama când s-o dus, în leagăn Pera n-o mai fost. Și îl găseşte sub pat. Şi a venit mama să mă bată, dar nu m-o bătut că nu s-o întâmplat nimic cu Pera. Asta e o amintire, cum să spun… de neuitat.

Draghița Cioancă a fost deportată din Pojejena în Rubla/Însurăţei împreună cu: Stoicovici Simion (bunic), Dobrinca (bunică), Petru (tata), Radmila (mama), Giurgevca (sora, n. 1950), Petru (frate, n. 1953 în Bărăgan)