bile mărunte se rostogolesc în interiorul pereţilor
îmi amorţeşte ceafa
îmi amorţesc mâinile şi picioarele
habar n-am ce se întâmplă sub bandaje
câte răni s-au vindecat şi câte
mai stau să se vindece
un animal putrezeşte în salonul de spital
în mine cresc faguri de miere
semn că albinele şi-au ocupat în somn
binemeritatele organe
dar ăsta e un fapt de domeniul trecutului
care revine numai atunci când lumea
dă semne că s-ar putea sfârşi
sunt zile în care câinii pur şi simplu
nu încetează să alerge
când nimeni nu se mai aşteaptă
când nimeni nu-i mai urmăreşte
se opresc brusc şi se întind pe caldarâm
atunci se deschid uşile şi-ncep să iasă copiii
atenţi şi răbdători ca nişte animale de pradă
se aşază faţă în faţă. scobesc cu unghiile
carnea moale
îşi pasează ochii fosforescenţi
prin găurile tăioase
se înghesuie printre organele aburinde
trag pielea câinilor peste trupurile reci
şi adorm
sunt zile în care pur şi simplu
nu încetează
primăvara ies vrăbii dintr-un plâns înnăbuşit şi se aşază
pe sârma de întins rufe. inima lor
e cât un bob de cafea şi desigur
asta e foarte frumos
dar în realitate primăvara vine
cu muşte care-ți trag lacrimile în trompă
când stai liniştit pe buturugă şi încerci să te convingi
că viața seamănă cu filmul mai mult decât ai fi crezut
primăvara aduce aceleaşi păsări care ard pe dunăre
cu zbaturile îmbibate-n benzină
cum ard călugării budişti în intersecții
sau văduvele în dricul parcat în spatele primăriei
când îşi cinstesc agariciul cu lichior de viorele
de unde stăm noi nu se vede mai nimic
corpul meu se umple cu lapte
inima prinde cheag şi îşi reglează ritmul
pentru încă o săptămână de frig
din podul casei se aude un plâns înnăbuşit
hainele s-au zvântat în curte
caimacul a ieşit din ibric
s-a întins pe tot aragazul şi desigur
primăvara e un anotimp foarte frumos
în pielea încinsă a cailor
apăsam bucăţi mici de tămâie cu degetele
ne imaginam că batem pietre scumpe
într-un anotimp ce mirosea de cele mai multe ori
a departe şi a mâl
dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă
cu lanţurile de la cădelniţă aşezate în jurul ochilor
şi asta era copilăria noastră
în nopţile tăcute de august
auzeam albinele zburând pe sub pământul uscat
cerul atârna într-o plasă imensă de peşte
până aproape de frunţile noastre
intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată
ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă
luna era prinsă în trestii
şapte cete de îngeri cu palmele însângerate
o legau în curele de piele şi o trăgeau în adâncuri
noi adunam lacrimile de pe obrajii lor şi fugeam în sat
arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea la peşte
şi asta era copilăria noastră
pentru că multă vreme ți-am fost victimă. acum îți voi fi călău
ca un prieten abandonat în carlinga rândunicii
ca un frate risipitor care şi-a ascultat sentința
arzând pe un pat de soc
sau ca un erou antic căzut în dizgrație
şi acoperit cu aşternuturile asudate
pentru că multă vreme ți-am fost victimă
am să-ți fiu călău. voi cânta la ghilotină pentru tine
cântece patriotice. ciocârlii
îmi voi umple cagula cu măcriş şi cu țâmpuri de gâscă
sau îți voi aduce iarbă din Québec în pachete de cafea
ca să nu mori pe stomacul gol
în ceasul cel din urmă voi scoate regii din pachetul de cărți
şi le voi ordona să te îmbălsămeze
şi să-ți netezească venele pentru ca sângele
să poată curge nestingherit în noul trup
mă voi îngriji să-ți fie încoronat capul
şi purtat în glorie pe stâncile din Ithaca
limba de ceară ți-o voi ascunde într-un recif
unde aerul e atât de nou încât se face țăndări în fiecare cuvânt
pentru că multă vreme ți-am fost victimă
am să-ți aşez pe umeri țeasta mea fierbinte de hiacint
şi-am să adorm
sunt deja ore bune de când vorbim
sunt ore bune
de când ne lingem resemnările de pe epoleţi
încep să cred că nu vom termina niciodată
dar cui să-ţi dai ţara ce ţi-a rămas de trăit
cu cine să te înfrăţeşti din şirul ăsta de oameni
acum când mâinile lor
sunt mai galbene ca niciodată
când limbile le sunt fixate ca nişte ace de ceas
pe ştanţa curată a supunerii
acum când copiii din care au crescut
bâjbâie în somn după un sân otrăvit
cui să-ţi dai puţina răbdare
când moartea e cel mai bun preţ pe care-l poţi scoate
când din revolte se revarsă râuri de lapte
peste corpurile inerte
reacţiile nu sunt totuşi foarte convingătoare
privim cu detaşare un spectacol gratuit
în care ni se lipesc hârtii de turnesol pe ochi
pentru a vedea clar viitorul strălucit
ce ne aşteaptă
organele noastre sunt proiectate sub piele
ca nişte filme de prost gust
reluate la nesfârşit în acelaşi cinematograf ambulant
în care se pun la cale revoluţii sângeroase
numai atunci când se goleşte sala
sunt ore bune de când vorbim
şi parcă o ducem deja mai bine
sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines
mi le-amintesc prea bine cam de acum un an
pe când mâncam cireşe cu fiicele lui Pan
şi-mpodobeam cuvinte cu oase de ciprin
sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines
în care se-ntâlnesc cam pe la ora trei
în zilele de vară – bătrânii din Pompei
să-şi bea propria cenuşă din cănile de vin
sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines
ţi le-am notat aseară pe asul de caro
în timp ce tu sorbeai din palma lui Miró
un curcubeu de aţă aproape bleumarin
nu schițez nici un gest. îmi pun urechea pe statuie
cuvintele dospesc acolo şi se aude un țiuit lung
mi-e foarte somn. îmi imaginez
nişte cocoloaşe de aluat înnegrite
țeasta unui animal acoperită de licheni
în casa asta nu se poate venera nimic
straturile subțiri de pământ din coridoare
sunt transformate imediat în tăceri
sau în instrumente de tortură
intru în casă ca o apă. ca un semn care nu aduce nimic bun
ca un viciu căruia nimeni nu-i mai cade pradă
mi se face atât de somn
încât îmi aşez țeasta de animal în mijlocul coridorului
noroiul îmi intră în urechi şi se întăreşte imediat
închid ochii şi adorm
adorm şi brusc mi se face foarte dor
între sunetul salvării şi duke ellington
îmi înghesui mâinile transpirate
e mijlocul primăverii şi curge apă de vie
peste tot în jurul nostru
dezbrăcată
pe marginea patului
cu o felie de lămâie în gură îmi arăţi
că întotdeauna sunt câteva lucruri ce rămân în urmă
lucruri ce nu se văd cu ochiul liber
sânul tău e mai rece decât oasele sfinţilor
la slujba de dimineaţă
mă simt din ce în ce mai viu
în lucrurile pe care le treci cu vederea
gândul că nu voi scăpa niciodată de aici
e mai confortabil decât o viaţă
trăită din inerţie
nimic din ce-ai uitat în mine
nu-ţi mai face rău
mă ridic de pe scaun şi mă aşez în tine
ca un magnet uriaş
în mijlocul unui cimitir de maşini
îmi simt viitorul
ca o mină de pământ
de pe care nu pot ridica
piciorul
