în podul casei bunicul curăță copita cerbului
și își fumează în liniște pachetul de Carpați
acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic
lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun
și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă
în podul casei bunicul își fumează ultimele țigări
mâinile de lână nu mai ascund religia abudenței
inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea
căzută în grâul roșu de toamnă
moartea nu înseamnă mai nimic
într-un loc atât de murdar
în care câinii își îngroapă propiile oase
dacă refuzi să vorbești te vei înfrăți cu șerpii
întocmai ca-n pildele biblice
va trebui să-ți acoperi țeasta cu pielea lor rece
fiecare cuvânt urlat se va întoarce în tine
mai limpede și mai adevărat
pentru a-ți îmbălsăma singurătatea.
dacă refuzi să vorbești te vei înfrăți cu șerpii
în podul casei bunicul stă întins pe jos
cu lama croșetată a cuțitului înfiptă-n spate.
lui nimeni nu i-a căutat între coaste
cântecul pierdut în leagăn
nimeni nu l-a urmărit întărâtând mieii cu vârful degetelor
și nimeni nu l-a lăsat să-și clătească ochii în apa limpede
la marginea orașului cu zeci de mii de ferestre suntem doar noi
unul mai tăcut decât celălalt
între noi atârnă greu cerbul de calcar
inima lui cât un viespar se umple de sângele morților
iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm