aleks.ro

sunt zile în care câinii pur şi simplu
nu încetează să alerge

când nimeni nu se mai aşeaptă
când nimeni nu-i mai urmăreşte
se opresc brusc
şi se întind pe caldarâm

atunci se deschid uşile
încep să iasă copiii
atenţi şi răbdători ca nişte animale de pradă

se aşează faţă în faţă. scobesc cu unghiile
carnea moale
îşi pasează ochii fosforescenţi
prin găurile tăioase
se înghesuie printre organele aburinde
trag pielea câinilor peste trupurile reci
şi adorm

sunt zile în care pur şi simplu
nu încetează

durerii mele îi sacrific tot ce pare viu în vis
tot ce e limpede şi a dobandit o mişcare sănătoasă

acum când încep să mă îndoiesc sincer
că mă voi întoarce vreodată în camera răcoroasă
şi te voi găsi întinsă pe canapea
cu mâinile de tafta adunate la piept
când nu mai ştiu sigur dacă am puterea să îngrop
tot ce-am pierdut deja
şi nu cade pradă indiferenței

durerii mele îi sacrific tot ce pare viu în vis
dar nu şi pe tine. pe tine nu te pot lăsa pradă neliniștii mele
(animalului care-şi sfărâmă genunchii în jujeul de marmură
cu o demnitate otrăvitoare)
pe tine vreau să te întâlnesc în camera răcoroasă a inimii
acolo unde nici o bătaie nu te va ajunge

pentru că tu ai venit aici să ucizi
te rog trezeşte-mă
nimic nu cade pradă indiferenței când dorm
și numai durerii mele pot să-i sacrific tot ce pare viu în vis

îmi simt viitorul
ca o mină de pământ
de pe care nu pot ridica
piciorul

(din volumul “vineri”, ed. Herg Benet Publishers, 2011)

în podul casei bunicul curăță copita cerbului
și își fumează în liniște pachetul de Carpați
acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic
lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun
și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă

în podul casei bunicul își fumează ultimele țigări
mâinile de lână nu mai ascund religia abudenței
inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea
căzută în grâul roșu de toamnă

moartea nu înseamnă mai nimic
într-un loc atât de murdar
în care câinii își îngroapă propiile oase

dacă refuzi să vorbești te vei înfrăți cu șerpii
întocmai ca-n pildele biblice
va trebui să-ți acoperi țeasta cu pielea lor rece
fiecare cuvânt urlat se va întoarce în tine
mai limpede și mai adevărat
pentru a-ți  îmbălsăma singurătatea.

dacă refuzi să vorbești te vei înfrăți cu șerpii

în podul casei bunicul stă întins pe jos
cu lama croșetată a cuțitului înfiptă-n spate.
lui nimeni nu i-a căutat între coaste
cântecul pierdut în leagăn
nimeni nu l-a urmărit întărâtând mieii cu vârful degetelor
și nimeni nu l-a lăsat să-și clătească ochii în apa limpede

la marginea orașului cu zeci de mii de ferestre suntem doar noi
unul mai tăcut decât celălalt
între noi atârnă greu cerbul de calcar
inima lui cât un viespar se umple de sângele morților

iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm

sunt deja ore bune de când vorbim
sunt ore bune
de când ne lingem resemnările de pe epoleţi
încep să cred că nu vom termina niciodată

dar cui să-ţi dai ţara ce ţi-a rămas de trăit
cu cine să te înfrăţeşti din şirul ăsta de oameni
acum când mâinile lor
sunt mai galbene ca niciodată
când limbile le sunt fixate ca nişte ace de ceas
pe ştanţa curată a supunerii
acum când copiii din care au crescut
bâjbâie în somn după un sân otrăvit

cui să-ţi dai puţina răbdare
când moartea e cel mai bun preţ pe care-l poţi scoate
când din revolte se revarsă râuri de lapte
peste corpurile inerte

reacţiile nu sunt totuşi foarte convingătoare
privim cu detaşare un spectacol gratuit în care
ni se lipesc hârtii de turnesol pe ochi
pentru a vedea clar viitorul strălucit
ce ne aşteaptă

organele noastre sunt proiectate sub piele
ca nişte filme de prost gust
reluate la nesfârşit în acelaşi cinematograf ambulant
în care se pun la cale revoluţii sângeroase
numai atunci când se goleşte sala

sunt ore bune de când vorbim
şi parcă o ducem deja mai bine

(din volumul “vineri”, ed. Herg Benet Publishers, 2011)

cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori din an
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
pescarii veneau în sat şi se jurau că peştele-i acolo
şi urcă tot mai repede spre cer
alţii povesteau că ba mai mult
dacă bagi capul sub apă când e Dunărea cuminte
poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele
cum îl înalţă în proptele de aur

la scurt timp tot satul vorbea despre peştele din Iagodărie
toţi îi spuneau acum peştele-pod
pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc
şi ajungea până la noi în sat

îmi aduc aminte că a fost un an extraordinar de bun
aşa că de Buna Vestire
s-a adunat aproape tot satul
(în zilele călduroase de primăvară slujbele se ţineau
sub părul din curtea Bisericii)

exact când am intrat pe poartă
popa îşi aranja coada uscată de peşte după gât
în loc de patrafir

lumea se înghesuia sub coada peştelui
plângând de fericire
copiii adunau pere
bătrânii se trezeau din când în când
şi-şi dezlipeau solzii de sub piele
iar pescarii. pescarii
plângeau în cor peste tăvile de argint

după vreo câteva luni pe la primele ninsori din an
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă
prin apa tulbure am văzut pescarii
împingând animalul cu palmele

lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi

(din volumul “vineri”, ed. Herg Benet Publishers, 2011)